Cel mai prost din ultimii zece ani. Așa ar fi spus premierul Ciucă la întîlnirea cu sindicatele din Educație, și e încă neclar dacă s-a referit la momentul ales pentru grevă sau ar fi scăpat, pur și simplu, pe gură o evaluare de sine. De altfel, dacă-i asculți aiuristicul monolog de la negocieri, dilema dispare.
Îndreptățita grevă a profesorilor l-a surprins pe Nicu în timp ce-și împacheta viitorul politic în valiza de lemn și se pregătea să-și ia o permisie de un an și jumătate pe poziția de vicepremier. Nu avea de gînd să se ducă în fruntea Senatului, așa cum se zvonise, ci dorea să rămînă în Guvern, în apropierea banilor, acolo de unde rebelii PNL nu l-ar fi putut doborî din fruntea partidului. Iar pentru asta nu s-ar fi dat înapoi de la umilința de a-i fi subaltern lui Marcel.
Neașteptată îndîrjire la o ființă cu aparență placidă, despre care erai înclinat să crezi că nu depășește rolul de animal de sacrificiu, pus de Iohannis să rumege lîngă altar și să aștepte, mulțumit și inconștient, hotărîrea zeului. Dar Nicu se pare că e mai mult decît atît. De sub pielea-i de taur blînd răzbat, iată, sete de putere, calcule și umori. Protocolul cu PSD a fost de la început o înțelegere personală, menită să-i apere și să-i conserve poziția, el oferind la schimb o gamă largă de concesii partenerului Marcel. Iar acum, cînd documentul s-a dus pe apa Sîmbetei și fiecare a început să ceară orice, Nicu a pretins Dezvoltarea de la unguri, ca să aibă o pîrghie de cash asupra propriului partid.
Personajul Ciucă – general, ministru și premier – se evaporă treptat din corpul personajului Nicu. Acum se poate vedea mai bine alcătuirea omului inițial, materia, structura, limitele și caracterul lui. Atît de bine, încît ar fi o naivitate să crezi că el însuși nu le vede. Ca și Iohannis, Ciucă e o farsă pe care lumea a acceptat-o din silă, lene, epuizare și resemnare.
Era șef al Statului Major al Armatei, pus de Iohannis, atunci cînd spunea: „Consider atît de sfîntă onoarea şi demnitatea de a fi fost şeful Statului Major al Apărării încît, indiferent de ceea ce mi s-ar propune, nu voi face altceva… Nu voi face politică. Voi face tot ceea ce îmi stă în putere şi îmi va îngădui viitorul să sprijin această instituţie. Dar nu dintr-o funcţie publică“. Și iată-l azi, după ce s-a șters pe bocanci cu onoarea și după ce a acceptat, cu conștiința deplină a propriei incompetențe, să fie făcut ministru al Apărării, președinte de partid, premier și aproape candidat la președinție, iată-l zbătîndu-se să înșface o altă poziție de impostură, numai să rămînă în cercul Puterii.
Dacă Iohannis a fost o păcăleală clădită pe mitul neamțului harnic, Ciucă a fost împachetat în mitul generalului erou, la aceeași casă de comenzi. Să lăsăm eroismul să se odihnească în pace, acolo unde nu ajunge PR-ul politic, și să ne amintim că, înainte să accepte să fie premier, Ciucă a fost cinci ani șeful militar al Armatei și doi ani ministrul Apărării Naționale. Adică a condus armata României și la ordin militar, și la ordin politic șapte ani bătuți pe muchie. Iar armata României arată azi exact ca bîlbîiala premierului Ciucă. E un jalnic șir de „ă“. Generalul doctor Ciucă a lăsat apărarea patriei exact așa cum a găsit-o, adică la pămînt, deși mandatul lui de șef de Stat Major a început la un an de la anexarea Crimeei, cînd intenția rușilor de a vrea mai mult era evidentă și cînd ultimul soldat din arestul garnizoanei ar fi înțeles ce trebuie făcut.
Dacă e să reformulăm evenimentele cu tot cu responsabilități, obținem un dezastru. Comandantul suprem al forțelor armate l-a numit în fruntea Apărării Naționale pe cel mai ignorant general, într-un moment în care pericolul unui război în apropierea granițelor era recunoscut, și l-a menținut acolo cu forța, deși acest general s-a mulțumit să stea degeaba și să contemple neputința militară a României cu mîinile în sîn. Și, colac peste pupăză, pentru toate aceste merite periculoase, l-a pus să conducă și țara.
Ei bine, premierul doctor Ciucă și președintele profesor Iohannis sînt chemați să salveze situația din Educație. Carierele lor, încărcate de nepricepere și foloase necuvenite, sînt o garanție că totul va ieși prost. Iar asta, pentru noi, a ajuns să însemne stabilitate.
