Cel mai prost președinte
Ce-i aseamănă pe președinții Iliescu, Băsescu și Iohannis? Ai zice că, în afară de abuzul vulgar de putere, cele mai multe lucruri îi deosebesc.
Iliescu a demolat economia, a arat-o cu aparatul de partid, a sădit în ea semințele noii Securități și a cules, prin interpuși, capitalismul de cumetrie. Cu toate astea, chiar dacă a avut viziunea unui prim-secretar județean și cariera pătată de sînge, Iliescu are la activ două Constituții (1991 și 2003), un proces de transformare căruia i s-a spus „tranziție“ și Pactul de la Snagov, care, de bine, de rău, a formulat un fel de proiect de țară: aderarea României la Uniunea Europeană.
Băsescu a avut proiectele lui și doar ale lui. Întîi, și-a construit un regim personal, bazat pe forța instituțiilor care-l recrutaseră în trecut și care l-au lăsat o vreme să le călărească. Apoi, cu protecție de la Servicii și magistrați, a dat liber la jaf unei haite de apropiați. Dacă Iliescu nu s-a atins de presa independentă, Băsescu, în schimb, a distrus-o. Și dacă Iliescu a dezbinat societatea printr-un inevitabil conflict cu istoria, Băsescu a adîncit această dezbinare cu intenție, din nevoia lui personală de conflict.
Iohannis s-a mulțumit să ia în posesie toate aceste realizări ale înaintașilor săi, să le țină pentru uzul personal și, în rest, să stea degeaba la bordul unei instituții de protocol scump.
Și totuși, chiar dacă atît de multe îi deosebesc, Iliescu, Băsescu și Iohannis au în comun, pe lîngă abuzul de putere, încă ceva: al doilea mandat.
Primul mandat al președinților e, de obicei, inutil. E mandatul tatonării și al fricii. Are limite strîmte, trasate de acomodarea cu puterea și de dorința de a cîștiga al doilea mandat. În primul mandat, președintele are timp să-și înțeleagă slujba și să-și clădească instrumente. Abia al doilea mandat, la sfîrșitul căruia nu mai există spaime și constrîngeri electorale, are însemnătate. Abia în al doilea mandat, lipsit de grija realegerii, președintele poate să facă și să dreagă, în caz că își pune în cap așa ceva.
Iliescu, Băsescu și Iohannis au avut această ocazie de a face ceva și pentru țara lor, nu numai pentru ei înșiși sau pentru grupul de apropiați. Și, dacă-i luăm la rînd, vedem că Iliescu e singurul care a mai mișcat. În al doilea mandat „constituțional“, cel din 2000-2004, au fost finalizate negocierile pentru UE și s-a înfăptuit intrarea în NATO. Sînt lucruri care rămîn, chiar dacă în fundal se află patru ani de furt sălbatic ai regimului Năstase-Hrebenciuc.
Spre deosebire de Iliescu, Băsescu a folosit al doilea mandat pentru a-și executa dușmanii personali, mulți dintre ei foști aliați. În momentul în care tăia pensii și salarii, și-a făcut cunoscută și viziunea: „Proiectul de țară al României e acordul cu FMI“. A dezlănțuit apoi un război haotic în societate, a mințit în dreapta și-n stînga și a organizat, pentru el și apropiații lui, o vînătoare de case, terenuri și milioane de euro, pe muzica ipocrită a campaniei anticorupție.
Iohannis n-a făcut nimic folositor țării în al doilea mandat. Nu că ar fi făcut ceva în primul, dar al doilea lui mandat poate fi descris cu acel piuit de la sfîrșitul programului TV pe vremea lui Ceaușescu. Numirea unor premieri nătîngi trece aproape neobservată pe lîngă inutilele călătorii exotice cu aeronave de lux, confecționate pentru traficanți de arme și șeici. Proiectul „Româniaeducată“ a rămas un pliant turistic din Mandatul Avionului Privat. Și, în afară de contractul de tip Șapcă de șase miliarde pentru avioanele F35, care vor veni, probabil, începînd cu 2035, nu se poate indica altă contribuție la politica sa externă.
Iliescu, Băsescu și Iohannis au avut extraordinara șansă de a mișca ceva în al doilea mandat, singurul, de altfel, în care era posibilă o forțare a lenei, conformismului și fricii de alegeri. E, poate, greu de acceptat, dar dintre toți trei, doar mult înjuratul Iliescu a produs cît de cît rezultate. La plecarea lui, România avea o direcție – spre UE și NATO – de la care nu s-a abătut.
Mai e de adăugat că Iliescu a domnit într-o epocă primitivă, în care drumurile erau presărate cu răspîntii, în timp ce succesorii lui au avut ghidaj euroatlantic. Iliescu a fost confruntat cu situații necunoscute, nevoit să descopere libertăți, forțat să inventeze mecanisme și să facă democrația digerabilă pentru monstrul comunisto-securist care l-a adus la putere, în timp ce Băsescu și Iohannis au primit totul de-a gata: au venit la putere cînd democrația și direcția nu mai erau puse la îndoială.
Titlul de cel mai prost președinte al României se joacă, așadar, între Băsescu și Iohannis, adică între un turnător la Securitate și un călător în străinătate. Și a fost, după cum se vede, cîștigat în deplasare.
